Orice inceput este frumos

De multe ori am auzit, murmurându-se printre elevii mei, că şcoala este o închisoare, o temniţă. M-a surprins această, să zicem, concluzie a lor. Am stat să mă gândesc, fără să le cer părerea, ce i-a determinat să spună aşa. Sunt de vină profesorii, materialul didactic, programele şcolare? Nu am vrut să aflu răspunsul de la ei.

Într-o zi, însorită sau înnourată, nu mai ştiu, dar poate asta mai puţin contează, m-am aşezat la birou şi am început să mă gândesc, să mă cenzurez să văd dacă aflu singură răspunsul. Mi-am adus aminte cum mulţi copii, personaje atât din literatura noastră, cât şi din cea universală, visau să meargă la şcoală. Unii mai norocoşi au avut bunăvoinţa cât de cât a unuia dintre părinţi să nu fie privaţi de această bucurie, de a merge la şcoală, numai ei ştiu cu câte sacrificii, alţii au trebuit singuri să se ascundă de părinţi ca să meargă la ceea ce pentru ei cu siguranţă era o evadare din mocirla cotidianului. Acolo găseau un suflet cald, o lumină care le oferea altceva decât ceea ce aveau poate, acasă.

Mi-aduc aminte de nerăbdarea mea de a merge la şcoală, dar din păcate ceea ce trebuia să fie pentru mine o bucurie, la început a fost o tristeţe. De ce? În primul rând am făcut cunoştinţă cu o învăţătoare acră, cu corvoada de a-mi însuşi nişte semne sub ameninţările că dacă nu mi le însuşesciau bătaie, cu o mulţime de copii care de care mai ciudaţi: unii prea alintaţi, alţii prea bătăioşi, unii care plângeau, alţii care ţipau, o lume care era cam străină faţă de existenţa mea paradisiacă de până atunci. Atunci nu-mi dădeam seama, dar ştiu că oamenii îşi şuşoteau între ei ca să nu audă cei de la Securitate.

Însă m-am ambiţionat şi cu timpul toate astea au trecut pe plan secund, lasându-le în negura uitării, pentru că învăţând tainele cititului, am început să evadez într-o lume nouă, o lume care-mi plăcea din ce în ce mai mult. La sfârşitul ciclului primar a intrat lumina în clasă, aducându-l pe domnul învăţător care avea o voce caldă şi o privire senină, care mă lăuda ori de câte ori avea ocazia părinţilor mei, crescându-le inima de bucurie. Regimul căzuse şi o dată cu el se pensionase şi învăţătoarea mea acră şi de bătrâneţe, iar lumea din cărţi era vastă, nu îngrădită ca până atunci.

Desluşirea tainelor cititului m-a condus în multe lumi. Am vizitat lumea în trecut, făcând cunoştinţă cu oameni de valoare care m-au determinat să-mi înfrânez gândurile cele rele, să-mi imaginez lucruri minunate la care eu nu puteam visa, pentru a trece uneori de vicisitudinile vieţii cotidiene. Am fost proiectată într-o lume ştiinţifico-fantastică, în lumea lui Jules Verne, în lumea fantastică a lui Petre Ispirescu sau în alte lumi paralele sau nu cu lumea noastră. Am plâns sau am râs la isprăvile făcute de copiii care ieşeau din ascultarea părinţilor, dând de belea şi căzând în ridicol.

M-am întâlnit cu personalităţi istorice, cu care am fost părtaşă pe câmpurile de luptă. Am fost martoră la idilele interzise de rigorile societăţii. Am navigat pe mări şi oceane, întâlnindu-mă cu piraţi. Astfel la şcoală am învăţat ceea ce elevii ar trebui să înveţe „cum să se orienteze corect şi să acţioneze eficient pe câmpul de luptă al vieţii”, spunea Elena Stan.  Însă lucrul cel mai important pentru mine a fost acela că într-o lume a junglei ideilor am reuşit să ajung un păstor de copii, de viitori oameni liberi, în concepţii şi gândire.

Aflându-mă  acum  pe un pedestal,  îmi  permit  să  le  dau câteva  exemple  părinţilor,  din experienţa acumulată prin interacţiune cu ei, fiind la sentimentul lui Aldous Huxley şi anume că „experienţa nu este ceea ce ţi se întâmplă; este ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă.” Înainte de toate, un părinte, înainte de a încredinţa un copil unui dascăl, trebuie să ştie că, chiar dacă guvernanţii nu investesc în profesori, profesorii au o menire aparte şi anume aceea de a se face responsabili de cizelarea unor caractere vegheate de o dragoste care izvorăşte din ceva mai presus de om şi anume sufletul  său.

Datoria de   profesor  este   de  a  descoperi,  forma  şi  dezvolta   aptitudini ce  duc  la conturarea şi definirea personalităţii elevului. Într-o lume în care fiecare teoretician îşi dă cu părerea cum să fie alţii buni profesori, profesorul practicant, de la catedră, adevăratul profesor, generează şi creează în fiecare zi şi zi de zi cu copii şi prin copii bucurie. Oricine e liber să facă orice vrea, dar e mult mai bine şi e binevenit atunci când citeşti sau auzi ceva ce poate altul nu te-a învăţat în relaţia părinte-copil sau poate că tu nu ai conştientizat la momentul respectiv. Orice vis sau pasiune cere sacrificii şi se materializează prin multă muncă şi perseverenţă, iar satisfacţiile vin pe măsură şi îi încântă pe toţi. De aceea părinte drag: „Învaţă din greşelile altora, viaţa e prea scurtă pentru a le face tu însuţi pe toate…” ne îndeamnă cum să trăim frumos un proverb şi ceea ce vă spun este din practică, iar „practica ar trebui sa fie produsul reflecţiei, nu invers”.    (Hermann Hesse).

Să nu   devină   obsesiv  prin repetare   acest   cuvânt  trebuie  adresat   părinţilor, adultului   îngeneral, când vorbesc despre educaţia copilului, deoarece nu vreau să trăiesc într-o lume utopică, cu ar   trebui   în   loc   de   trebuie,   însă   „Când   “aş   vrea”  devine   “vreau”,   când   “ar   trebui” devine “trebuie”, când “mai întâi” şi “mai apoi” devin “acum”, atunci şi doar atunci dorinţele încep să se transforme în realitate”, ne-a demonstrat că aşa a fost pentru el actorul american Robert Redford.

Suntem oameni, avem firi diferite, nici unul nu se aseamănă cu celălalt. Elevii sunt uşor de modelat, iar ei simt cel mai bine dacă tu îţi faci munca din plăcere sau din obligaţie, dacă eşti cu adevărat fericit sau te prefaci. Ei sunt ca o cocă moale când vin la tine. Dacă-i încurajăm să facă orice lucru din plăcere şi le dai curaj, încredere în sine,  atunci ei se vor exprima în ceea ce au ei mai pur, mai curat, mai nobil. Foarte adevărat este că educaţia depinde şi de natura materialului, de ereditate, dar şi de mediul din care provin elevii, dar mai ales de educaţie, de modelul educator, pentru că el face totul.

Confucius a intuit firea umană: “Prin fire, suntem foarte aproape unii de alţii, dar prin obiceiurile noastre suntem foarte depărtaţi”. Părinţii cred că dacă-şi trimit copiii la şcoală au şi dreptul de a-i impune profesorului cât şi cum să le fie educaţi. Oare de ce nu sunt ei şi profesorii copiilor lor? Ce-i împiedică? O hârtie? Oare un profesor devine profesor fără să le vrea binele elevilor? Părinţii uită un singur lucru. Ei acasă îşi văd doar copilul lor fără să-l compare cu ceilalţi, deoarece e singurul, unicul, e centrul universului pentru ei. Părintele trebuie să fie cooperant cu profesorul şi orice abatere disciplinară pe care o are năzdrăvanul şi îi este adusă la cunoştinţă este necesar să fie analizată şi apoi, dacă e cazul, să i se atragă pedeapsa pe măsură, imediat, pentru încălcarea regulii prin manifestarea comportamentului negativ. O pedeapsă pe care să o conştientizeze şi de la care să aibă ce învăţa: o sarcină nou primită;” capacităţile se dezvoltă şi se arată din ce în ce mai mult cu fiecare sarcină nouă primită” (Baltasar Gracian).

Profesorul adevărat este cel care-l învaţă şi pe părinte cum să fie părinte. El are o grijă dublă: a lui şi a părintelui.   Oricărui copil îi este permis să-şi extindă curiozitatea, libertatea de acţiune şi de exprimare, dar  să înveţe şi să respecte  reguli pentru că încălcându-le poate să-l rănească pe celălalt de lângă el. Părintele trebuie învăţat să se joace, să comunice cu puiul lui. Prin joacă   se   pot   rezolva   conflicte,   copilul   poate   învăţa   să   muncească,   să   se   socializeze,   să interacţioneze, să comunice, să fie om. Foarte sugestivă în acest sens e poezia lui Lucian Blaga intitulată “Trei feţe”: “Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”…

Nu degeaba se spune că cei şapte ani de-acasă sunt vitali în viaţa ulterioară a elevului, a adultului, iar părintele îi este un model. Copilul cu mintea ca un burete absoarbe tot, imită tot şi apoi îşi pune în practică tot ceea ce el a văzut, a auzit, a simţit de la părinte, educator.  Dacă toate acestea fi-vor învăţate este imposibil ca unui copil, elev, să i se pară şcoala o temniţă. Jean Cocteau îndeamnă educatorii la „o minte aspră şi inimă blândă deoarece dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu iubirea şi nu prostia.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*